Uneori incep sa ma opresc din a trai, si asta ma
inspaimanta.
Apoi...ma linistesc, ma intorc in radacinile mele.
E ceva straniu
in toata povestea asta...pentru ca eu am fost linistita mereu in mine. Eram ca
o apa adanca, oricat de tulburata era la suprafata in interior...adanc...era
liniste....calm.
De aceea nu mi-a fost niciodata teama sa ma arunc in
mare, pe valuri. Stiam linistea din adancul marii asa cum stiam linistea din
interiorul meu. Ceea ce ma oprea uneori sa o fac era ... faptul ca stiam ca la
mal imi va fi greu sa ma extrag din valuri.
Anul acesta....in fine, anul trecut, stateam pe o
furtuna cumplita si priveam marea, la 2Mai. Era deja septembrie. Mi-era dor sa
o simt. Era ultima mea zi la mare. Priveam cormoranii cum se scufundau cand
venea valul imens, cu acea forta careia n-ai cum sa te opui, si stiam cum e
acolo, sub val. Cata liniste e, cum auzi in surzenie furtuna de afara, cum vezi
bulele inebunite de aer inotand in apa verde..stiam cum e de liniste fata de
nebunia de afara. M-am luptat cu mine sa
nu ma duc in valuri.
Am stat ore si le-am privit, si m-am infranat....si
singurul lucru care m-a facut sa nu ma duc a fost ca iubesc viata mai mult
decat marea. Ca pot lasa orgoliul jos. Am stiut, asa cum stiu in fata muntelui
cum sa-l respect, am stiut ca marea nu ma va lasa sa ies din ea. Am stiut ca la
tarm nu voi avea puterea sa rezist retragerii valurilor, pietrelor care imi
facusera deja talpile praf.
Am ramas, cumva posaca, pe tarm....supusa,
neterminata, dorind...dar vie.
Da...uneori imi e teama ca incetez a mai "trai".
Dar ...asa sunt eu.
Postări
